Chiar și așa, pentru cel care a devenit atacantul titular al echipelor sale în ultimele douăsprezece luni, n-a fost un sezon rău. Dacă jucătorii cu care am discutat până acum erau obișnuiți cu locul în primul unsprezece sau cu prezențe la naționalele de juniori, Denis a avut de răbdat până ca momentul să se ivească. Dezvoltarea fizică puțin târzie a fost însă compensată de noțiuni tehnice și poziționale care să-l ajute să-și îndeplinească potențialul. Astfel se numără printre cei mai buni marcatori, atât la Poli II, cât și la juniori A, iar reușitele deosebite ale acestui an includ o triplă în chiar prima etapă a sezonului ligii a IV-a, pe care a izbutit-o în mai puțin de douăzeci de minute.
Să-l citim.
CV: Cum ai ajuns la fotbal?
DG: Am început și alte sporturi înainte: la trei ani am fost la înot, dar am făcut doar un an, fiindcă părinții mei au vrut să mă dea la dansuri. De la patru la cinci ani am fost la dansuri și atunci mi-au zis să aleg între dans și fotbal – am zis, inevitabil, nu am cum să aleg dansul, fotbalul era pe primul loc. Nu-mi plăcea să merg la dans fiindcă fie lipseam de la fotbal, fie îmi lua din timpul liber în care aș fi vrut să joc fotbal.
CV: Ai mai făcut și alte sporturi?
DG: Tenis de câmp puțin, în timp ce făceam și fotbal. Sora mea a practicat mai mult și m-am dus și eu de câteva ori să fac niște antrenamente. Mi-a plăcut, merg și acum în timpul liber cu prietenul meu Sturz. Noi doi mergem tot timpul – dar mă bate, știe mai bine ca mine.
CV: Unde ai început fotbalul?
DG: Am început la vârsta de cinci ani, la Ripensia, care atunci avea echipe de juniori. Am stat acolo până la vârsta de opt-nouă ani, când s-a întâmplat un incident: am făcut un antrenament cu alt antrenor decât cel care era de obicei la noi la grupă și a durat doar o oră în loc de două, așa că am rămas o oră în frig – nu știam să merg acasă, eram foarte mic! Atunci tatăl meu a spus că trebuie să aleg între Poli sau Banatul și am ales Poli. Oricum aveam de gând să fac și scoală, în cazul în care apărea o accidentare mai gravă, să nu mă bazez doar pe fotbal.
CV: Ai avut probleme cu accidentările?
DG: Nu, chiar n-am avut deloc. Doar recent a trebuit să fiu operat: am avut o bătătură în talpă care s-a agravat. A trebuit să plec obligatoriu la schi cu facultatea, fiindcă trebuia să dau examen, și am tot forțat. Când m-am întors, m-am dus la spital și mi-au spus că trebuie să mă taie, să curețe zona afectată. Am stat o lună cu cârje. Mi-a fost greu, dar am reușit să trec peste și mi-am revenit, ușor, ușor.
CV: Am văzut că porți o bandă la genunchi.
DG: Da, am avut ceva probleme și țin morțiș să-mi pun aia. Ca să am ceva să mă ajute să trec peste – și la mâna stângă îmi pun bandă, să trec peste stres. Să mă țină concentrat.
CV: La Poli ai trecut pe la toate grupele de juniori.
DG: Așa e, aproape toate, și acum termin junioratul. Îmi expiră și contractul, pe care l-am semnat în februarie, pe șase luni doar.
CV: N-ai avut contract pe trei ani?
DG: Nu, nu mi s-a propus. Poate că nu am fost destul de bun în viziunea lor, nu știu. N-am stat să mă gândesc la asta, am încercat să mă pregătesc cât mai bine, să le arăt că sunt un jucător bun.
CV: Dar marchezi destul de des, dacă e s-o iei așa.
DG: Da, dar până anul acesta n-am prea ajuns să joc. Au fost alții mai mari ca mine, mai buni ca mine, nu eram așa de dezvoltat și nu mi s-a acordat destulă încredere.
CV: Acum ești însă titular de obicei la juniori A, ai jucat la Poli II. Obiectivul este să vă calificați la faza națională la U19.
DG: Ne dorim foarte mult. Ne-au rechemat în ultimele șase meciuri înainte de pauza competițională la juniori, apoi ne-au trimis jucători de la echipa mare (Sorescu, Mailat, Rusu), și am zis că facem echipă să trecem mai departe. După primele două etape, juniorii A erau pe ultimul loc, dar venind noi și ajutându-i, am consolidat lotul.
CV: A fost greu să se împartă toți jucătorii între atâtea echipe.
DG: Noi am început din vară, treisprezece sau paisprezece, la echipa a doua, cu domnii Săvoiu și Bătrânu. Am continuat așa tot turul, cu rezultate destul de bune, nici nu ne așteptam. Apoi au venit și alții – nu pot să zic că ne-au stricat grupul, dar e altceva când ai fost un grup unit, noi între noi, și vine cineva nou și îți schimbă atmosferă.
CV: Jucători mai tineri sau de la echipa mare?
DG: Ne bucurăm când vin cei de la echipa mare, chiar ne ajută foarte mult. Cei mai mici ne comentează și nouă. Încercăm uneori să nu-i băgăm în seamă și să le zicem că nu e bine.
CV: Și domnul Săvoiu insinua că disciplina este uneori o problemă. Poate pleacă de la părinți, se cred de neatins.
DG: Cel mai sigur. Dar și anturajul în care trăiesc contează. De exemplu, el poate să stea aici, să joace fotbal, și părinții să fie în altă localitate, să nu-l poată controla.
CV: Pentru tine e un avantaj că familia e aproape?
DG: Chiar am noroc că părinții mei, sora mea, familia îmi e aproape. Sunt recunoscător că mă susțin.
CV: Vin la fiecare meci?
DG: Mama mea și sora mea nu vin. Le-am zis să nu mai vină, fiindcă am o superstiție – când vin ele, nu reușesc să mă concentrez de fel. Doar tata vine la majoritatea meciurilor și tot timpul când dau gol, mă uit la el, că știu că se bucură.
CV: Îți dă și indicații?
DG: [râde] Nu, nu. Știe că-mi fac treaba și nu se bagă.
CV: Joci doar atacant?
DG: Când am început fotbalul, am jucat și mijlocaș stânga. Am mai jucat și mijlocaș central, fiindcă mi s-a zis de multe ori că principalele mele calități sunt inteligența și tehnica. Nu am avut mare forță și n-am reușit să mă dezvolt – dacă n-ai forță, n-ai nici viteză. Atunci am jucat mijlocaș la creație, în spatele atacanților, de unde pleca pasa finală. Asta se întâmpla când eram la juniori C, la domnul Ivan. Apoi, când a venit domnul Frușa, am jucat atacant, dar nu prea am jucat, fiind și cu un an mai mare, la juniori B. Și anul trecut, la juniori A, cu domnul Stoicov, am prins câteva meciuri, dar tot chinuite. Mă mai trimiteau la echipa a doua și cumva am rămas pe acest post.
CV: Dar anul acesta a început extraordinar.
DG: Am intrat ca rezervă prin minutul 70 în prima etapă și până la final am dat hat-trick.
CV: Ce alți jucători te inspiră?
DG: Am mulți idoli. Mesut Özil pentru că e retras în spatele atacantului și are pasa finală, e un jucător extraordinar, David Beckham, care purta și el numărul șapte pe tricou, și Messi – țin cu Barcelona și chiar îmi place, el e probabil ‘idolul principal’. Ibrahimovic îmi place pentru execuție – ultimii antrenori mi-au zis că o nouă calitate a mea este execuția, simțul porții. Domnul Săvoiu și domnul Contescu m-au folosit ca vârf împins și îmi dădeau tot felul de indicații cum să înscriu cât mai ușor, doar din plasament. Domnul Săvoiu a fost atacant și chiar m-a bucurat când m-a luat deoparte și mi-a vorbit despre aceste ‘trucuri’ ale atacanților.
CV: De ce numărul șapte?
DG: A fost primul meu număr pe tricou, de când m-am apucat de fotbal, și e numărul meu norocos. Mereu am ținut să iau șaptele – dacă nu aveam șaptele, atunci șaptesprezece.
CV: Șaptezeci și șapte.
DG: [râde] Nu am reușit șaptezeci și șapte fiindcă nu avem echipament cu numărul ăsta.
CV: Să revenim puțin la juniori. Ați pierdut neașteptat cu Satu Mare.
DG: Am început foarte moale. Această înfrângere ne-a fost datorată tuturor. Nu că aș căuta scuze, dar prima oare ni s-a spus că vom juca pe terenul mare, apoi am fost duși pe un teren unde careurile de șaisprezece metri erau pline de nisip. După un sfert de oră era deja 0–2, greșelile noastre au dus la două goluri simple. Apoi am încercat să revenim prin Mailat, care a înscris din liberă, și am avut foarte multe cornere, dar n-am reușit să marcăm. Asta deși noi aveam talie și ei nu prea. Nu înțeleg cum de n-am reușit să marcăm. După pauză ei au fost aproape de a-și da și un autogol, noi am tot sperat. Eu am fost înlocuit cu Renato [Kokora], apoi fundașii centrali au urcat mai sus, am încercat să facem ceva pe deviere, să egalăm. Dacă marcam, cred că și întorceam scorul.
CV: În ce compartiment e mai puțin coezivă echipa?
DG: N-aș putea spune în atac, fiindcă avem cel mai bun atac din serie. Suferim însă pe partea defensivă, am luat gol la fiecare meci. Avem fundași centrali foarte înalți și dezvoltați, care în jocul aerian nu pierd nicio minge, dar se mai întâmplă [să greșească]. Asta nu îi convine nici antrenorului, nu ne convine nici nouă, fiindcă dacă luăm gol repede, ne e greu să întoarcem rezultatul.
CV: Mai sunt două etape.
DG: În ultima etapă întâlnim U Cluj, iar până atunci trebuie neapărat să batem pe Pandurii acasă, duminică. O să fie interesant, jucăm pe terenul mare, gazon bun – să-i pasăm așa cum știm noi, să ne facem jocul, și îi vom bate ca în tur.
CV: Vă puteți concentra cum trebuie la juniori A, venind după experiența de la Poli II, care e la un alt nivel?
DG: E un nivel diferit, dar noi avem încredere în noi și suntem uniți, ne dorim să ne calificăm. Dacă reușim, țintim și locul întâi.
CV: Ziceai că îți expiră contractul în vară. Care sunt perspectivele?
DG: Încă n-am avut nicio discuție cu clubul. Pe primul plan ar fi să rămân aici, depinde ce mi se oferă în vară. Dacă echipa mare retrogradează, sper să joc în liga a II-a, dacă nu e posibil să mă trimită împrumut undeva.
CV: Și dacă nu se aliniază lucrurile, cât timp îți dai până să zici că nu merge cu fotbalul?
DG: Nu m-am gândit la chestia asta. Sunt un jucător care pune foarte mult suflet în ceea ce face. Mă gândesc că o să mă integrez, sunt un coleg prietenos, mă înțeleg cu toată lumea, și cred că m-aș adapta oriunde m-ar trimite. Trebuie să-mi fac treaba și să arăt antrenorului că vreau să joc.
CV: Mi-ai spus deja că ești într-un fel nou între titulari – că n-ai fost în primul unsprezece în ultimii ani și acum ai reușit să te impui.
DG: De fiecare dată când antrenorul face echipa, mă gândesc la cum m-am pregătit în săptămâna aia. Îmi pun în minte dinaintea meciului cum se va desfășura, ce adversari voi avea, dacă-mi vine mingea la cap sau la picior cum să o lovesc, mă concentrez mereu dinainte. Mă bucur întotdeauna când prind primul unsprezece și așa mă motivez și pe mine, am mai multă încredere. Sunt obișnuit și ca rezervă, nu mă supăr când nu sunt titular, dar tot timpul când am intrat, am arătat că vreau să joc. Ăsta este și un atu pentru mine, că am fost călit.
CV: Cât la sută crezi că succesul tău depinde de tine și cât depinde de clubul la care ești?
DG: 60-70%. Cel mai mult ține de tine, de felul în care te pregătești. În funcție de unde te bagă antrenorul, trebuie să te informezi dacă n-ai mai jucat în acel post, să întrebi. Nu poți intra pe teren și să te gândești că doar te adaptezi. Majoritatea care jucăm fotbal, ne punem adesea în locul celuilalt și ne gândim cum am juca noi acolo. Oricum e important să fii polivalent.
CV: Cum ai relaționat cu antrenorii cu care ai lucrat?
DG: Am un antrenor căruia îi mulțumesc în mod deosebit, chiar dacă toți m-au ajutat pe parcurs. Este vorba de primul meu antrenor, Constantin Siliman. El e acum antrenor la Carani, în liga a V-a – chiar a dorit să mă vadă când am avut un meci acolo [n. ed. în Cupa României], dar eram accidentat. M-a învățat foarte multe, a avut încredere în mine, m-a dus la juniori mai mari când eram la Ripensia. I-a plăcut foarte mult de mine și chiar am ținut legătura cu el.
De la Poli, domnul Contescu mă ajută mult, mă joacă des și mă bucur că reușesc să înscriu și să-i fac pe plac. Și domnul Săvoiu – țin bine aminte acel prim meci la echipa a doua, când m-a băgat în repriza secundă într-un meci cu Ripensia din Cupa Fabric, și am dat gol de 1–0. De atunci a ținut morțiș să rămân la Poli II, să-l ajut.
Remarcăm faptul că, așa cum se întâmplă adeseori, calculele de acasă nu bat cu cele de pe teren. Deși gazonul pe Dan Păltinișanu a fost bun, jocul de pase n-a mers, iar echipa a sfârșit prin a trimite mingi lungi spre atacanți. Apoi, apărarea a suferit în meciul cu U Cluj, când n-am reușit să menținem un avantaj de două goluri.
Dorința nu poate înlocui concentrarea și disciplina, și pe cât este un avantaj că avem parte de o echipă care se cunoaște de mult timp, pe atât poate fi și o problemă când trebuie să rupi pisica proverbială în două, să spui lucrurilor pe nume și să-ți asumi neajunsurile. E clar că jucătorii au format prietenii strânse, dar oare e un lucru bun pentru producerea unor fotbaliști de viitor?
E greu de crezut că poate fi promovat un întreg grup de jucători la echipa mare, deci există potențial de tensiune când drumurile se despart. Această tensiune face parte din sportul de echipă și e bine ca jucătorii să fie familiarizați cu ea, precum și ca ea să fie transformată într-o forță pozitivă. Creșterea în aceeași formulă atâția ani duce la un risc de blazare, fără nevoia de autodepășire în lipsa unor presiuni din afara anturajului. Și ne întrebăm dacă nu tocmai această blazare, aceste tensiuni necontrolate, au dus la ratarea obiectivelor, în ciuda experienței superioare a echipei.
Avem șansa ca juniorii A să mai dispute Cupa României în acest sezon, pe parcursul lunii mai. Asta face parte din frumusețea fotbalului, că poți să aplici ceea ce înveți în mai multe competiții, cu efect imediat. Traiectoria lui Denis promite, poate mai mult ca în cazul celor care au succes de tineri și apoi stagnează când se apropie de seniorat. Dar în rest, regulile sunt aceleași, iar ce e mai greu (și mai frumos) încă urmează.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu