Interviu: Denis Haruț

Zilele ca acestea fac ca orice efort în direcția Politehnicii să se simtă fix așa, ca un efort. Vestea lamentabilei erori de la semnarea/înregistrarea contractului lui Sorescu a căzut greu și nu pot, măcar parțial cel puțin, să nu împărtășesc sentimentul declarat de antrenorul Ionuț Popa. Chiar şi aşa, datoria revine, când toate-au fost spuse, clubului, atât în ceea ce privește partea birocratică, precum și motivarea jucătorilor pe care îi crește. Şi Deian o puncta bine, însă, întrebat fiind de poziţia juniorilor:

Cred că au o datorie față de club, pentru că clubul ți-a dat o șansă, te-a făcut remarcat, te-a văzut o lume întreagă că ai debutat. Indiferent de presiuni, e o decizie personală, să zici da, vreau să joc la un nivel mai înalt – merg acolo, rămân aici. Depinde de fiecare persoană, de cum gândește.

E clar că situaţia e complexă, că ar fi incorect să o reducem la devize generice. Ceea ce mă întreb eu este dacă vom vedea vreodată momentul în care cineva să-și asume răspunderea și să încerce să rectifice o astfel de situație pe calea decenței (oferind un contract îmbunătățit, precum cerea agentul jucătorului la un moment dat), în loc să strige lupul.

Este o temă de care ne împiedicăm din nou și din nou; o temă pe care o și discutăm la fiecare interviu, în speranța că vom înțelege mai clar ce le lipsește jucătorilor. Ultimul nostru invitat, Denis Haruț (cu „a”, nu cu „ă”!), a crescut în mijlocul acestei generații deosebit de talentate, dar și deosebit de nestatornice. Este internațional de juniori la U18, a fost căpitanul echipei la juniori B anul trecut, și a primit doar laude de colegii și antrenorii cu care am discutat. Denis a şi ţinut să recunoască eforturile şi atenţia celor care l-au antrenat de-a lungul anilor, mulţumindu-le tuturor antrenilor cu care a lucrat.

Pentru el urmează un an interesant, cu meciuri tari în liga a III-a, dar și deplasări ocazionale cu Naționala. Poate să fie unul dintre cei mai importanți ani ai formării sale și, la cum evoluează lucrurile la echipa mare, se prea poate să primească șansa debutului în Liga 1 până la finele sezonului. Pentru cine vrea să-l vadă la lucru, are şanse să o facă mâine, de la ora 17.00, pe stadionul Colterm, în meciul Poli II - Unirea 1924 Alba Iulia.

Să vedem ce ne spune.

CV: Cum ai ajuns la fotbal?

DH: Într-o zi, la școală, a venit un antrenor de la LPS, domnul Velcotă, și a împărțit pliante pentru o selecție la grupa de ‘99. Eram în clasa I pe atunci. M-am dus acasă și am spus: mama, tata, vreau să merg la fotbal! Ei ce să spună: da, sigur, cum să nu. Am ajuns cel dintâi la probe. Am jucat un joc între noi, mai multe echipe, și am fost ales primul pe listă.

CV: Care a fost reacția în familie? Ai frați?

DH: Sunt singur. Părinții m-au susținut în tot ce-am făcut. De obicei tata se ocupă cu partea de fotbal, mama mai mult cu școala. Tata vine la toate meciurile, mă duce, mă aduce de la antrenamente, pentru că nu am mult timp și e mai ușor să vin cu mașina – să fac naveta între casă, școală și fotbal.

CV: Mai știi pe ce post ai jucat la acele probe?

DH: În prima echipă atunci am jucat fundaș central și în a doua m-a băgat portar, fiindcă eram prea mulți și fiecare a jucat unde era nevoie.

CV: Mare lucru să te afirmi pe două posturi destul de diferite.

DH: Chiar am jucat portar o vreme, până am avut o problemă la mâna dreaptă, pe care am fisurat-o. S-a întâmplat pe teren mic, un meci la Arad, și în pauza dintre partide n-am stat, m-am băgat în poartă și am primit un șut rău în mână.

CV: Ai ajuns la Poli după doi, trei ani. Cum s-a întâmplat?

DH: Plecaseră înaintea mea alți colegi. Ei mi-au zis să vin, că e fain, antrenamentele sunt frumoase, antrenorii și colegii pe măsură.

CV: Ai jucat fundaș dreapta de când ai ajuns la Poli?

DH: Nu. Am jucat mijlocaș dreapta, mijlocaș central, mijlocaș stânga, mijlocaș defensiv – chiar și fundaș central. De când am trecut la grupa domnului Vlaicu m-am stabilizat ca fundaș dreapta.

CV: La juniori B anul trecut ai jucat mijlocaș dreapta. Unde te simți tu mai bine?

DH: Acum fundaș dreapta, deși înainte nu îmi convenea când eram trimis să joc fundaș în bandă. Mă simt mai sigur pe mine, și grație experienței prinse la lotul național.

CV: Ai fost chiar acum două săptămâni la U18. Cât de dese sunt aceste acțiuni?

DH: Depinde, o dată la o lună, o dată la trei săptămâni, o dată la cinci luni. În funcție de cum sunt programate meciurile internaționale.

CV: Ți-e greu să simți că ratezi pași cu echipa de aici fiindcă ești tot plecat sau crezi că per ansamblu ieși pe plus?

DH: Pot să spun că sunt pe plus, fiindcă joc meciuri tari la națională, împotriva unor jucători foarte bine cotați. Avem adversari care evoluează la Hamburg, Fulham, Liverpool și au altă mentalitate, alt stil de joc, altă viteză.

CV: Ești în generație cu Carlo Casap, Vlad Dragomir. Unul dintre ei a debutat deja în Liga 1, celălalt e la Arsenal. Mai ții legătura cu ei?

DH: Cu Dragomir vorbesc mai des. Am stat mai mult împreună, am început deodată la Banatul, de la primul până aproape la ultimul antrenor am fost împreună. Vorbim despre cum mai suntem, dar vorbim și despre fotbal. Mi-a povestit cum e cu mentalitatea, pregătirea, antrenamentele, terenurile, clima, condițiile – tot.

CV: Sturz ne zicea că atunci când a fost în probe la QPR, a rămas frapat de diferența în antrenamentele fizice. A reieșit asta și din discuțiile tale cu Dragomir?

DH: Da, e Anglia până la urmă, se pune mult accent pe partea fizică. De la sala de forță, până la alergare, la capacitatea de efort.

CV: Și domnul Stoicov se declara nemulțumit că nu aveți aici susținerea unui preparator fizic. 

DH: Anul trecut, când a fost domnul Bogdan preparator fizic la club, era altceva, ne simțeam mai bine pregătiți din punct de vedere fizic. Bineînțeles că intrăm și cu domnul Stoicov și cu domnul Șchiopu în sală, facem și pe teren alergare, și compensează, dar e un avantaj să ai antrenor de specialitate.

CV: De ce crezi că sunt așa de dificile posturile defensive din bandă?

DH: Noi în primul rând suntem fundași, trebuie să ne facem treaba de fundaș – să oprim atacurile, să dublăm colegii. După care, când și dacă putem, urcăm și în ofensivă. E un post greu, trebuie să alergi mult, ai nevoie de o anumită tehnică în ofensivă, de tehnică de deposedare în defensivă, e complex.

CV: Ne mai vorbea domnul Stoicov că nu mulți jucători știu să facă deposedări prin alunecare.

DH: Mă simt relativ confortabil, îmi place să deposedez prin alunecare. Doar că există riscul să fii depășit, deci depinde de situație – dacă mingea e mai îndepărtată de jucător, poți s-o faci, dacă e la picior, n-are nicio relevanță să te arunci în fața lui.

CV: Ai ceva idoli?

DH: Pe postul meu îmi place foarte mult de Dani Alves.

CV: Atunci ții cu Barcelona?

DH: Nu în mod special, mie îmi place să mă uit la fotbal și cel mai bun să câștige.

CV: Cum ți se pare că Alves a plecat acum la Juvenuts? Făcând abstracție de partea financiară.

DH: Probabil a vrut să schimbe campionatul, să vadă cum este să joci în Italia, să încerce alt fotbal.

CV: Mă întreb dacă fotbalul italian e mai îmbătrânit, fiindcă jucători la 30+ ani se mai pot afirma bine. În Spania mai greu.

DH: Și pentru jucători e greu la vârsta asta. Cred că există stiluri de joc diferite între Italia și Spania. Accentul e pe organizare, alergare, partea fizică pentru italieni, iar dincolo e pe tehnica în regim de viteză.

CV: Crezi că se mai pot face diferențele astea sau sunt doar niște șabloane rămase din deceniile trecute?

DH: În general campionatele astea sunt cele mai bune ale Europei: Italia, Spania, Germania, Anglia. Fiecare echipă, din fiecare campionat încearcă să compenseze din alt campionat, să se inspire, deci nu mai e așa de mare diferența.

CV: Ai avut probleme cu accidentări?

DH: Pe lângă fisură, am avut mâna ruptă. Eram la domnul Vlaicu și jucam în sală, mai mici fiind. Într-un contact cu Dragomir am alunecat și am suferit o fractură cu deplasare. Am stat patru luni cu mâna în ghips, cu tijă, după care a fost nevoie de încă trei luni de recuperare. Ulterior am mai avut la domnul Foale glezna deplasată, tot de la un contact în timpul jocului. Am primit o contră cu talpa, culmea, tot într-un meci între noi, ‘98 contra ‘99.

CV: Mai vorbesc oameni care n-au tangenţe cu Poli sau cu fotbalul și îi provoc: ce-ai vrea să întrebi un junior de la club? O întrebare recurentă: de ce ţi-e frică? Ca şi cum teama e cel mai uman, cel mai comun lucru. Ziceai de accidentări...

DH: Acum a trecut ceva timp de la ultima accidentare, dar pe atunci, primele luni, chiar primul an, am avut teamă de a intra mai dur, de a avea contact cu un adversar. Dar acum nu mai.

CV: Cum treci peste asta?

DH: Cu timpul. Să te obişnuieşti să intri în ritmul jocului, în contacte. După ce mi-am revenit, domnul Vlaicu nici nu îi lăsa pe colegi să intre la mine în antrenamente. Când aveam mingea, eram doar eu singur, mă proteja.

CV: Şi ai vreo teamă mai existenţială? Ce mă fac dacă nu devin fotbalist până la x ani?

DH: Sincer, tot timpul mă gândesc că poate să se întâmple ceva. Mă întreb ce fac dacă nu am şcoală, dacă nu pot să fac altceva. Din acest motiv încerc să le ţin în balanţă, să fiu prezent şi la scoală, şi la fotbal. Până acum n-am venit degeaba.

CV: Ai jucat cam peste tot anul trecut: la juniori B, A, la Poli II, la națională. Spune-mi despre meciul de pe Dan Păltinișanu, din Cupa Elitelor la juniori B, împotriva Chiajnei.

DH: N-a fost ceva nou să joc pe stadionul mare, am mai evoluat acolo când am ajuns până în finală cu domnul Vlaicu. Este plăcut să joci pe terenul unde joacă echipa de seniori, alte echipe de Liga 1. Plăcut era să fi fost și mai multă lume.

CV: Am mai discutat despre asta când juniorii A au avut meci decisiv cu Pandurii, tot pe Dan Păltinișanu, și în tribune erau doar părinți și colegi de la alte grupe de juniori. Fiecare aveți mii de prieteni pe Facebook, cum îți explici că nu vin să vă susțină?

DH: Păi a fost destul de frig, unii nu au interes pentru fotbal, unii au ceva mai bun de făcut, unii preferă să stea cu familia, unii preferă să stea cu iubita, unii preferă să stea în casă...

CV: E clar că prietenii apropiați sunt de multe ori printre colegi, dar cumva, la un moment din acesta special, m-aș fi așteptat să fie mai mulți oameni.

DH: Și eu, crede-mă. Mai ales când jucăm pe stadionul mare, fiindcă sunt doar câteva meciuri, poate unul pe an. E frustrant să știi că joci pe Dan Păltinișanu și vin doar mama cu tata la meci.

CV: Dar a venit și mama atunci, nu? Deci a fost special!

DH: Cu Chiajna, da! [râde]

CV: Ai avut vreo trăire când i-ai văzut pe colegii tăi plecând, pe Dragomir și Casap? Ai stat să te gândești ‘eu ce ar trebui să fac, ce e mai bine pentru mine?’.

DH: Stau și mă gândesc în fiecare zi la asta, ce vreau să fac, unde să merg. Momentan am încă doi ani contract cu clubul, vreau să joc cât mai bine aici, să fac pasul către echipa mare și să mă afirm cât mai repede.

CV: Crezi că ai șansa să o faci aici?

DH: Da. Dacă în vară am fost ales printre puținii care au făcut în continuare antrenamente cu echipa mare, de ce nu.

CV: Ce ți-ai dori să se întâmple în următorii doi ani, să ajungi la finalul acestui contract și să nu regreți că i-ai petrecut aici?

DH: Vreau să debutez la echipa mare. Și nu doar să debutez, să am și meciuri constante, chiar dacă e greu din cauza vârstei.

CV: Cum e să-i vezi pe Sorescu și pe Mailat jucând?

DH: Deian chiar stă lângă mine, mai vine cu mine acasă cu mașina, vorbesc tot timpul cu el. Mă bucur pentru el și pentru Seba.

CV: Îți dă vreun imbold?

DH: Cum să nu! Mai facem glume între noi, vezi că vin mâine cu tine, sau ne vedem acolo la ora aia.

CV: Cât la sută din ceea ce ți se va întâmpla crezi că depinde de tine și cât de alți factori?

DH: 80% depinde de mine. Restul de familie, de club, de antrenor, de soartă, de noroc, de tot ce este.