O schimbare de antrenor

Rezilierea contractului lui Ionuț Popa vina ca o surpriză și nu chiar. Declarațiile antrenorului de duminică, cele în urma cărora a părut brusc probabilă plecarea sa, oscilează între explicabil și inexplicabil, așa cum au fost multe dintre declarațiile sale din acest sezon. Jucătorii care alaltăieri nu aveau nevoie să joace decât la 70% din capacitate ca Popa să fie mulțumit fac parte deodată din cel mai slab lot din campionat. Frustrările sale vin probabil pe seama faptului că a pierdut susținerea fotbaliștilor, care de mai bine de zece etape nu pot sau nu vor să găsească resursele să dea totul pentru antrenor - implicit și pentru club. Popa punctează această senzație cu afirmația că antrenorii nu și-au luat decât o lună de salariu, ca jucătorii să-și poată lua mai mulți bani și să nu se mai plângă de neajunsuri, acest sacrificiu nefiind apreciat sau răsplătit în meciul cu Sepsi - intrepretarea mea, ultima parte.

Să recunoaștem că este o situație neplăcută. Dacă Popa a pierdut într-adevăr vestiarul, a făcut-o de multă vreme, de când jocul echipei s-a stins și criticile voalate, că era vorba de bani, de subminarea propriilor jucători, de diverse alte nemulțumiri, s-au întețit. De multe ori acestea veneau atunci când simțeai că antrenorul caută să-și acopere propriile neajunsuri, prea rare fiind momentele în care și-a admis greșelile făcute. Fără dar și poate, Popa a contribuit la întreținerea senzației că Poli este cel mai văduvit club de Liga 1, drept consecință nici nu miră faptul că ne-a fost așa de greu să ne completăm lotul în această iarnă. Dacă aceste impresii din afară sunt cât de cât bazate în realitate, este și un eșec al conducerii care nu a apreciat gravitatea situației. Miștocăreala lui Popa a dres busuiocul în vestiar o vreme și a acoperit o parte din lipsurile financiare, deci e de înțeles de ce compromisul era acceptabil până la un moment dat - adică până la ultimul meci din decembrie. Nu trebuia să ajungem în poziția de a schimba antrenorul la o etapă după reluarea campionatului, iar „tranziția de putere” între Drăgoi și Birlică nu reprezintă o scuză.

Pauza de iarnă era momentul să aducem pe cineva nou, fiindcă puteam liniști spiritele cu plata unor restanțe (ceea ce s-a și întâmplat), ca apoi să ne axăm pe ce se întâmplă pe teren. Măcar e o mutare care vine destul de repede, înainte ca situația financiară să degenereze din nou și jucătorii să reintre într-un tipar al frustrării. Dacă era să schimbăm antrenorul, trebuia s-o facem până cel târziu la începutul lui martie, adică începutul play-out-ului.

Ce se întâmplă acum ne aduce tot mai mult aminte de sezonul 2015/2016 - începutul pe cai mari, speranțele deșarte pentru finanțare, nemulțumirile jucătorilor, demiterea antrenorului în (prag de) primăvară. Se prea poate. Dar spre deosebire de acel sezon, avem o situație financiară ceva mai stabilă și am reținut aproape toți jucătorii importanți cu care am început anul sportiv. Ar putea fi elementele cheie care să facă diferența, alături de numirea unui antrenor potrivit. Un antrenor care să aibă capacitatea de a aduce jucătorii de partea sa de la bun început și de a-i ține acolo când atingem strâmtoarea financiară dinspre finalul sezonului.

Leo Grozavu, cel aproape cert de a prelua postul vacant, este, probabil, cea mai bună numire pe care o puteam face - deși cred că am gândit ceva vag asemănător și acum trei ani, când a sosit Grigoraș. Grozavu e un antrenor cu experiență, care a avut succes recent la echipe de nivelul lui Poli și care știe să lucreze cu jucătorii tineri. E un tip care știe să tragă carul, cât să-l și împingă. Ok, știe să și lovească cu palma, gestul său infam față de Golofca fiind ceva ce nu-și are locul în secolul 21. Cu siguranță că reputația sa de dur va fi pusă la încercare în contextul actual de la club, iar succesul său și, implicit, supraviețuirea noastră vor depinde de cum își va stabili autoritatea în fața celor care ne reprezintă pe teren.

Cât despre Popa, într-un fel și-a făcut-o cu mâna lui, dar e greu să-l judeci. E greu să mediezi toți oamenii cu miză de la Poli - jucătorii, conducerea formală, conducerea informală (a se citi Nicolae Robu). Nu puține au fost momentele în care a trebuit să țină spatele întregului club, părând singura voce care ne reprezintă, așa cum era firea lui - imprevizibilă, spumoasă, contrariantă sau ranchiunoasă. Nu știu câți antrenori și-ar fi păstrat poziția peste iarnă la ce joacă Poli de paisprezece etape, iar în ciuda șansei unei nou început, alb-violeții au arătat vineri cu Sepsi ca o echipă fără putere de luptă sau plan de joc. Cine a decis să facem această pregătire de iarnă, să aducem acești jucători, să nu reținem/promovăm jucători pe care îi aveam în lot la finalul anului trecut? Probabil că răspunderea vine împărțită între antrenor și conducere, dar cert este că ne aflăm în cea mai importantă parte a sezonului și părem gata naufragiați. Trăim mereu cu riscul ca schimbarea pe care o facem să fie una dăunătoare, fiindcă nu avem încredere în cei care o decid, dar...Poli are nevoie de o schimbare. E un clișeu, dar asta e.

Privesc cu mult regret această plecare. Ca rezultate, ca cifre, Popa a fost de departe cel mai bun antrenor de la Poli în ultimii ani, asta și fără să luăm în considerare dificultățile cu care a avut de-a face. Aș fi vrut ca finalul pentru Ionuț Popa să fie unul demn, pe măsura nu atât a lucrurilor care-i ies uneori pe gură, ci a rezultatelor miraculoase pe care le-a obținut sezonul trecut. Să-și fi terminat mandatul la vară, cu echipa salvată, un lot consolidat și o ușă mereu deschisă la Poli. Nu că i s-ar închide ușa, dar resimt ceva amărăciune și frustrare, de ambele părți, în această despărțire. La ce a reușit Popa anul trecut merita să aibă timp să savureze succesul, să trăiască satisfacția lui. Simplul fapt că neajunsurile îi sunt trecute în plan secund grăiește răspicat despre cât de apreciat este Popică de suporterii lui Poli, de Timișoara. Personalitatea lui a dat adeseori viață unui club care încă se caută pe sine.

Mulțumim domn' profesor!