Interviu: Cristian Melinte

Am stat de vorbă ieri cu unul dintre căpitanii echipei din acest sezon, veteranul de prezențe în alb-violet din actualul lot. Melinte este la patru partide distanță de borna celor 100 de meciuri disputate pentru Poli, o performanță rară la marele dute-vino cu care suntem obișnuiți.

Ca și noi, și el suferă pe seama acestei lipse acute de rezultate - o situație pe care nu și-o poate explica, știind că are alături jucători tineri care pot mai mult decât o arată tabela de scor meci de meci. Dar până să ajugem acolo, am vorbit despre drumul luat înspre fotbalul mare (sărind peste perioada petrecută la Tim Giroc sau la Auxerre Lugoj), periplul italian și amintirile bune care-l leagă de Poli.

Data naşterii	09.05.1988
Locul naşterii	Timișoara
Înălţime	1,83 m
Greutate	74 kg
Poziţie	Fundaș central

De tânăr, ai avut traiectoria multora din zona asta a țării: în loc să vii la Poli, ai ajuns la Dinamo și apoi ai plecat afară.

Așa a fost. În 2006 trebuia să vin aici, la Poli II, unde am și făcut cantonamentul de vară, dar nu știu ce s-a întâmplat și am ajuns la UTA. Am stat doi ani, am debutat în Liga 1, am plecat la Dinamo unde am stat jumătate de an și apoi am mers în Italia.

Cum a fost contactul cu fotbalul italian? Un sezon ai jucat la Palermo.

A fost o diferență foarte mare  - poate prea mare și de aceea nu am rezistat mult. Jumătate de an mi-a prins bine cât am jucat la Piacenza în Serie B, acolo am evoluat meci de meci, iar după aceea am plecat împrumut la Petrolul. Poate aia a fost o greșeală, că m-am întors în țară, poate trebuia să rămân tot în Italia.

Aia am vrut să întreb, dacă nu te gândești...

Da, acuma da, dar atunci eram tânăr și vroiam acasă, Petrolul promovaseră în Liga 1, au inaugurat stadionul nou. Până la urmă a fost o perioadă frumoasă și acolo.

Ce crezi că ți-a lipsit să rămâi în Serie A?

Probabil experiența. Aveam foarte puține meciuri în L1, doar șapte sau opt meciuri, și a fost o diferență foarte mare. Poate dacă mai rămâneam un an-doi să mai joc în L1 la noi, era mai bine.

Dar cine are răbdare la 20-21 de ani să facă asta?

Da, normal, când se ivește ocazia nu mai stai pe gânduri.

Ce post jucai în Italia?

Fundaș stânga. Am jucat peste tot în linia de fund și în fața apărării, dar cel mai bine mă simt fundaș central.

Cât ai jucat de fapt la Palermo?

Două meciuri – într-unul am intrat și într-unul am fost schimbat la pauză, cu Inter. Plus am jucat un meci întreg în Cupa Italiei.

(n.ed. ca fapt divers, echipa din acel meci de Cupă cu Reggina: Rubinho - Cassani, Bovo, Kjær, Melinte – Bresciano, Liverani, Simplício, Nocerino – Miccoli, Cavani; au mai intrat Blasi, Budan și Pastore)

Sunt mulți fotbaliști tineri care pleacă în Italia, dar puțin care se întorc foarte sus. E un fotbal riguros, dificil.

Așa e. Poate dacă pleci de mic, la 15-16 ani, să mai prinzi și un an-doi de juniorat acolo, este mai ușor. Sau să pleci pe la 23 de ani, când ai măcar câteva zeci de meciuri în L1.

Cum ai ajuns la Poli prima oară?

Clubul era în L2, eu eram la Chiajna, și m-a sunat domnul Timofte, spunându-mi că se vrea promovarea – echipa avea deja șapte-opt puncte avans. Am vorbit și cu Dan Alexa, pe care nu-l cunoscusem înainte – adică eu îl știam, el nu mă știa pe mine [râde]. Chiar îmi doream să joc aici, cine nu-și dorește să joace pentru echipa orașului în care s-a născut? Păcat că nu ne-am menținut mai mulți ani în L1, să putem să ne luptăm măcar pentru play-off.

E ușor să vorbești despre momentele grele, dar care au fost cele mai bune momente cât ai fost la Poli?

Am avut meciuri bune și la prima venire aici, un moment special fiind cel al promovării. Chiar dacă era asigurată cu multe etape înainte, a fost prima mea promovare și este o senzație frumoasă să știi că ai ajuns astfel în L1. De anul trecut îmi aduc aminte de victoria cu CFR Cluj, deși pe final am fost aproape de a intra în istorie, să fim întorși de la 4-0. A mai fost și victoria de la Dinamo, mai multe momente în acele prime zece etape. Ce s-a întâmplat cu noi în retur, nu știu.

Ai putea identifica o singură cauză pentru retrogradare?

Nu. Tot stau și vorbesc cu unii și cu alții, vorbeam și noi atunci în vestiar „ce se întâmplă că nu putem câștiga un meci?”. Nu găseam explicații. De ce la antrenamente eram într-un fel, iar în meci nu se mai lega nimic? De presiune nu era vorba, că eram toți jucători cu experiență. Chiar nu pot să-mi explic ce s-a întâmplat, la ce lot am avut. Acum trei ani, iarăși, ce lot am avut când am retrogradat. Oricum, anul trecut și arbitrajele, parcă toate au fost contra, la fiecare meci ba penalty neacordat, ba penalty dat prea ușor împotriva noastră.

Nu ne mai putem întoarce acum, dar este păcat pentru situația actuală, eu nu-mi imaginam că Poli poate să ajungă în așa un moment. Încă aștept să mă trezesc, parcă sunt într-un vis urât, și nu-mi vine să cred că nu putem face un punct în L2. Chiar dacă majoritatea jucătorilor sunt tineri, adversarii când văd tricoul ar trebui să fie speriați. Dar nu, „pe ăștia îi batem sigur”. Ar trebui și jucătorii tineri să aibă mai mult orgoliu.

Crezi că asta ne lipsește, orgoliul?

Îi văd la antrenament zi de zi, nu sunt jucători slabi, dar și la ei se întâmplă ceva în timpul meciului. Faptul că nu am mai câștigat de atâtea etape și toată lumea vorbește numai prostiile despre pariuri, ne afectează. Îi văd în vestiar că atunci când conducem cu 1-0 sunt speriați. Mulți dintre ei parcă nu mai vor să fie pe teren, „că dacă ne întorc, ne face lumea pariori” și le e teamă de orice greșeală. Dar puțină răutate ar trebui să aibă și ei, pentru că sunt jucători care au evoluat și în L1, unde capeți ceva experiență.

Am vrut să te întreb, ce crezi că ne trebuie să ne redresăm?

Ne-ar mai trebui jucători cu experiență, m-am uitat la toate echipele, au jucători cu meciuri în L1. E greu cu doar doi-trei jucători experimentați pe teren, cum suntem eu cu Tavi (Drăghici) și Smaranda, care ne ajută coordonând apărarea.

Cum simți că s-a schimbat rolul tău în lot?

Precum ziceam, e greu. Sunt mulți tineri care nu au experiență, asta pe lângă Haruț și Bîrnoi, care măcar au fost cu noi anul trecut. Dar era altă situație, nu aveau presiune, știau sigur că unul dintre ei joacă. 

Poate și eu mai greșesc fiindcă sunt momente când sunt prea nervos, în care reacționez urât, dar nu mă așteptam să fim în situația asta. Eu unul nu pot să accept așa ceva, e rușinos ce se întâmplă, să ai cinci puncte după atâtea etape. Nu mă gândeam că e posibil, dacă-mi zicea cineva că așa va fi la începutul anului, pur și simplu nu-l credeam. Eu tot sper înainte de fiecare meci, sper că se întâmplă ceva și că reușim să câștigăm. Probabil că primul meci este greu, să prindă și cei tineri încredere și să-și dea drumul la joc, să fie mai răi puțin.

Urmează meciul cu Petrolul, ce speranțe ai?

Sper să spargem gheața, cu toate că va fi foarte greu. Oricum, noi am pierdut puține meciuri la diferență mare – să ne aducem aminte cum am pierdut cu Târgoviște, Clinceni, Snagov.

Ești mulțumit de cariera ta în acest punct?

Până acuma zic că am avut o carieră – nu extraordinară, dar plină. Ținând cont de situația din România, de câți jucători sunt, eu zic că am jucat la un nivel bun, sper să mai joc în continuare, să treacă această perioadă. Sper să mai am ani buni de jucat în L1. Eu am rămas cu gândul că se promovează. Am plecat un an ultima oară, când m-am dus la Chiajna, și mi-a părut rău că am plecat, am vrut să rămân să ajut la revenirea în L1, dar se pare că ne luptăm să nu retrogradăm în L3.

Ziceai într-un interviu la 20 de ani că vrei să câștigi bani cât să-ți întreții familia, că ai avut o viață modestă crescând.

Acolo s-a interpretat urât. Îmi aduc aminte, după ce am dat interviul acela și am văzut titlul, nu era ce am zis eu. Nu am avut o copilărie să duc lipsuri, ai mei mi-au acordat tot ce am avut nevoie, au făcut tot posibilul să am pentru antrenamente ghete, mingi, echipament – atunci noi trebuia să venim de acasă și cu mingea. Dar am zis că vreau să ajung fotbalist, ca să pot să-mi întrețin eu familia. Și Dumnezeu m-a ajutat, i-am ajutat pe ai mei și îi ajut în continuare, sper să mai joc câțiva ani și să o fac în continuare. Pentru că familia este cea mai importantă, pentru ei aș face orice.