Am sperat mult că eforturile făcute în iarnă vor fi suficiente pentru a propulsa echipa în lupta pentru salvarea de la retrogradare. În cantonament am avut o discuţie despre şansele noastre cu Valeriu Răchită, a cărei concluzie a şi fost redată într-unul din rapoartele sale lunare. El le-a estimat la 70%, cu lotul pe care îl aveam atunci. Mi s-a părut optimist atunci (în gândurile mele răspunsul era 20%, dacăt atâta), dar nici n-aveai cum să te înhami la această luptă fără optimism. Oricum, n-a fost un optimism gratuit, ci unul bazat pe principiile aduse de Răchită cu sine în formarea şi gestionarea lotului. Dacă nu erau clare deja din perioada de triere în ianuarie, cu siguranţă au devenit în cele trei luni de competiţie pe care le-am trăit.
Într-un fel am fost aproape - dacă două din înfrângerile la limită luau direcţia noastra, mai ales la început de campanie, discutam în alţi termeni acuma. În alt fel am fost departe - prea multe meciuri la limita ca să adunăm punctele de care aveam nevoie. Să ne uităm mai pe larg la cei mai importanţi factori:
1) Puterea limitată de atragere a jucătorilor
Proasta reputaţia ca urmare a neplăţii salariilor sezonul trecut nu a fost ştearsă prin intrarea în insolvenţă - chiar dacă ulterior situaţia, începând din septembrie, s-a ameliorat (temporar). N-a ajutat de fel nici faptul că am intrat în iarnă la zece puncte distanţă de salvare, cu puţini jucători pregătiţi să-şi asume riscul unei retrogradări în palmares. Prin urmare, foarte mulţi dintre jucătorii contactaţi de Răchită au refuzat să vină la Timişoara, preferând variante mai calme. Consecinţa a fost punctul doi.
2) Completarea târzie a lotului cu patru titulari
Când alţii au terminat de transferat, jucătorii rămaşi fără contracte şi-au mutat atenţia înspre noi. Nouă fotbalişti care aveau să fie de bază în primul unsprezece al lui Răchită au venit după cantonament, câţiva în săptămâna dinaintea primului meci, doi chiar şi după prima etapă. Recuperarea unor restanţe fizice a afectat integrarea unora, în vreme ce formarea unui unsprezece stabil, cu relaţii de joc, a avut de suferit. Practic doar Olteanu şi Paramatti au fost în cantonament şi au şi fost titulari de drept. Ceilalţi au jucat fie prin rotaţie, fie s-au impus odată ce lotul s-a subţiat numeric din cauza accidentărilor şi excluderilor.
3) Plecările de pe parcurs şi jucătorii care n-au confirmat
Putem discuta despre jucătorii care au fost în Antalya, nu s-au impus în primul unsprezece şi, ulterior, au fost excluşi din lot din cauza atitudinii lor (Bilia, Bîrnoi, Pop). Poate Răchită a fost prea aspru. Putem discuta şi despre cei care au ales să plece înainte de debutul returului (Motreanu, Drăghici, să-l punem şi pe Haruţ aici), fiindcă s-au simțit dați la o parte.
Toţi ar fi fost jucători de lot rezonabili, cei doi fundaşi dreapta U21 ne-ar fi oferit flexibilitate în alegerea primului unsprezece, Bădăuţă ar fi fost bun ca o dublură la Drăghici, oferindu-şi unul altuia concurenţă. Poate că lotul ar fi fost mai complet, dar nu cred că prezenţa acestora ar fi făcut o diferenţă decisivă la şansele noastre de salvare.
Mai grav a fost faptul că nici cei care au venit să-i înlocuiască nu au confirmat cu adevărat, cu câteva excepţii. Adică şi ei au fost, în genere, jucători de lot, cu meritul adiţional că s-au integrat pozitiv în colectiv. Singurii care au confirmat şi au ridicat vizibil nivelul echipei prin aportul lor individual au fost Paramatti şi Moldovan. Nu că alţii n-ar fi jucat fotbal, n-ar fi făcut-o şi bine pe alocuri, dar n-au avut constanţă şi, în ciuda efortului depus, au avut un raport egal între reuşite şi nereuşite. Poate cele mai mari mistere au fost Olteanu, Sidorenco şi Ţîgîrlaş, jucători care la experienţa lor, la calităţile pe care le au, speram că vor face diferenţa în momentele dificile, dar n-au reușit. Un vârf capabil să marcheze goluri din acţiune, adică un Sidorenco mai percutant (chiar şi venind din flanc), ar fi contat decisiv.
Ca să nu mai vorbim de accidentarea lui Rogoveanu, poate cel mai important om, ca rol, în echipa gândită de Răchită. Rupt chiar înainte de primul meci, în care a tras să joace totuşi o repriză (slab), nu şi-a mai găsit ritmul şi l-am pierdut definitiv la Snagov, după doar 238 de minute.
3) Inabilitatea de a ne apropia de pluton în prima jumătate a mini-returului
În ciuda acestor neajunsuri, au contat şi micile momente. Fotbalul este, până la urmă, un sport de moral. Ce însemna să nu rateze Sidorenco acel penalty cu Luceafărul şi să câştigăm meciul, să înscrie Bădăuţă la şansele avute la Arad şi să intrăm cu două goluri avantaj la pauză? Un început îmbelşugat cu puncte, chiar şi dacă fotbalul era mai chinuit, dădea altă încredere echipei, poate tocmai cât să facă diferenţa în meciurile echilibrate ulterioare, în care s-au irosit şanse bune.
Arbitrajul a venit cu plusuri și minusuri în acest retur. Tind să cred că în ciuda câtorva erori importante împotriva echipei (UTA, Clinceni, Cluj), am avut parte și de decizii la limită luate în favoarea noastră. Față de tur, când toate deciziile 50-50 (sau mai rău) au mers împotriva noastră, a fost altceva. Oricum, nu arbitrajul a fost cauza principala noastră problemă.
4) Rezultatele peste aşteptări ale adversarilor
Primele şapte echipe au făcut 252 de puncte în primele 17 etape din tur, în vreme ce primele şapte echipe din 2019 au făcut 240 de puncte cele 17 etape scurse în acest an. Adică punctele au fost distribuite ceva mai egal, în jos, iar dacă ne uităm că în primele şapte din retur se numără Metaloglobus, Luceafărul şi Farul, toate la, sau aproape de retrogradare la începutul anului, devine şi mai clar cât de dificil ar fi fost să ne salvăm. Pandurii şi Energeticianul, care au ajuns să dispute ultimul loc retrogradabil, erau la 18/19 puncte de noi în ianuarie. A fost cel mai rău scenariu posibil pentru Poli, deşi am scris şi în analiza de după prima etapă a anului că cele două formaţii sunt candidate serioase la retrogradare.
S-o mai spun şi altcumva: doar primele trei clasate s-ar fi salvat la finalul sezonului cu punctele acumulate în 2019 dacă începeau cu 10 puncte în iarnă. Dacă mai avem în vedere şi cum o grămadă de puncte au mers la echipe care aveau mare nevoie de ele, în meciuri din care teoretic nu aveau de ce să câştige la fotbalul arătat în rest, pare ca şi cum am fi avut nevoie de ceva chiar spectaculos să ne salvăm.
5) Problemele financiare
Orice s-ar spune, faptul că nu am avut linişte financiară şi că nu am putut plusa cu prime nu a ajutat. Da, e plin de exemple prin România cu cluburi care au restanţe de mai multe luni, dar niciunul nu se afla în situaţia noastră. Dacă ne uităm la clasament, singurele echipe care sunt sub linie au dificultăţi financiare - cu excepţia Aerostarului. Dacă ţineam moralul ceva mai sus, puteam scoate puncte la Bacău, puteam să le scoatem şi cu Mioveni, și cu Daco-Getica. Am fi pus măcar presiune pe adversare, să fim aproape de linie. Era un scenariu către care am luptat de la bun început, să facem cât mai multe puncte, "căci nu se ştie".
Ca să nu mai spunem că era o chestie de demnitate, de onoare, să nu îi lași neplătiți pe toți cei care au venit/stat să dea o față acestui retur, de la jucători, la toți angajații clubului. Lipsa de susţinere din partea patronatului în acest 2019, de la cap la coadă, cu un buget asigurat, care să-ţi permită să construieşti şi să încerci improbabilul, este cel puţin dezamăgitoare.
Un comentariu :
După mine factorul decisiv a fost plecările din lot. Sau pierdut jucători cu mult peste cei care au rămas. Vina o poartă Răchită care în lipsa unui lot numeros a reușit să-l dilueze de tot pina în ultima etapă..... Sa termini cu Tigirlas Golda Stere în detrimentul celor care au dispărut din lot este o dovada de încăpățânare. De fapt este caracteristică multor antrenori care din păcate au limitele lor! În rest a fost un retur palpitant și cu multe lucruri bune. Dar puncte puține.....
Trimiteți un comentariu