Ca în zi de centenar

Avem parte de un an centenar sobru pentru suflarea alb-violetă, dar indiferent de alianțe, drumul până aici a fost unul fascinant. O spun și testimonialele de pe Facebook, elogii aduse unei pasiuni pe care am împărtășit-o cu toții. 

Ce a însemnat Poli pentru mine? Păi cam totul. Trei zile din săptămână digeram/savuram rezultatul, celelalte trei făceam calcule și număram minutele. Ziua de meci excludea aproape orice altă activitate. Toate cronicile, toate articolele, analizele, interviurile, lucruri menite să treacă timpul dintre meciuri. Până aici ar putea fi vorba despre orice alt club, dar viața mi s-a aliniat astfel încât să fie acesta. Iar acesta cu siguranță nu a fost orice alt club.

Ca suporter, ești obișnuit cu dramaticul, cu trădări și exaltări. Mulți, între timp, s-au obișnuit și să-și îngroape și să-și dezgroape echipa favorită, cu predilecție în această parte a lumii. Și fără să ajungi să ai două cluburi cu același nume în oraș, e o chestie care-ți uzează capacitatea de a iubi necondiționat.

De bine și de rău, am avut șansa de a fi alături de Poli în majoritatea momentelor acestui ultim sfert de veac - aș vrea să cred că cea mai turbulentă perioadă din suta asta de ani. Au fost atâtea și atâtea trăiri, că s-au copiat și răscopiat pe aceeași partiție a memoriei, de nu mai reușesc să le disting. De parcă nici nu le-aș fi trăit pe unele, deși am fost acolo. Sunt însă câteva amintiri la care mă întorc mereu, core memories cum ar zice filmul: înfrângerea cu Jiul din sezonul 1996/1997, trăită alături de bunicul meu; tribunele goale după ultima partidă din era Zambon; foarfeca lui Mansi din meciul cu Steaua, pe care am văzut-o printre pixeli din camera de cămin de la universitate; meciul de la Mediaș, din sezonul 2016/2017, pe care l-am trăit la o intensitate interioară pe care nu credeam că pot s-o ating. Și sunt atâtea și atâtea amintiri care apar la un pahar de cola și o felie de pizza. 

Ultimii ani au fost dulci prin prisma faptului că am putut sta așa de aproape de echipă, să-i cunosc pe protagoniști, să-mi aduc aportul în alt fel decât cel de suporter-blogger. A fost o aventură pentru mine alături de persoane care au trăit în felul lor pentru club, de la jucători, la conducători, la doamna Carmen. Dincolo de toate, am o admirație infinită pentru cei care au avut resursele să revină meci de meci pe Electrica (fizic sau virtual) neimplicați fiind în viața internă a clubului. Nu că acești doi ani de pandemie ar fi oferit multe oportunități în acest sens.

Un club de fotbal nu moare niciodată cu adevărat, doar se transformă, unica întrebare fiind dacă ești dispus și capabil să ții pasul. Perspectiva mea, poate a noastră, este una bizară - să o vezi pe Poli moartă, dar în același timp vie sub o formă care nu-ți trezește niciun sentiment. Eventual unul de frustrare, fiindcă nu trebuia niciodată să ajungem aici. 

Au trecut o sută de ani de Poli, probabil vor mai trece o sută. Alți oameni, alte amintiri, alte file de istorie, nimic nu începe sau se termină cu noi. Este generic, dar este adevărat.

Au trecut și douăzeci de ani de Cronica Violetă, dacă vă vine să credeți. Mie nu și mi-e deja dor de ei.